Cotlet la gratar cu sos de prune si cartofi wedges

Azi am avut în meniu un grătărel - eu, cotlet, maică-mea, ceafă - cu cartofi wedges şi cu sos de prune. Până am făcut pozele am mâncat rece masa de prânz, dar nu-i bai, blogăreala cere sacrificii :) Oricum, de când am gustat sos de caise la restaurantul Noir, am început să prind gust de combinaţii culinare pe care până mai ieri le numeam ciudăţenii. Şi iată că vorba englezului, never say never (niciodată să nu spui niciodată) s-a adeverit. Doar ce-au trecut vreo câteva zile de când îi spuneam unei prietene culinărese că eu nu pun gură pe nu-ştiu-ce combinaţie din asta, iar acum nu mă mai opresc din imaginat reţete :)

Aşa că să va povestesc cum am bucătărit eu azi. Cartofii wedges sunt cel mai uşor de făcut. Se taie cartofii în felii mai groase decât la cei prăjiți clasici şi se fac ori la cuptor în tavă cu puţin ulei şi condimentele dorite pe deasupra (sare, piper, rozmarin, de preferinţă), ori se prăjesc la tigaie pe flacăra de aragaz, dar tot în puţin ulei. Eu am preferat azi varianta a doua, pentru că e mai rapidă iar eu de nişte ani prăjesc cartofii adăugând câteva linguri de apă în tigaie. În felul ăsta ei fierb înăbuşit la început, apoi se prăjesc pe deasupra prinzând o crustă aurie specifică. Aşa, pentru mine sunt ceva mai dietetici, mai suportabili decât prăjelile tradiţionale.

Cotletul de porc la grătar eu îl pregătesc bine făcut, adică nu mediu şi nici în sânge. Unii zic că friptura trebuie să se frigă 3 minute pe o parte, 3 pe cealaltă. Drept să va spun, nu stau cu ochii pe ceas, pentru că friptura are o regulă de aur, îţi "spune" singură când s-o întorci: se dezlipeşte cu uşurinţă de pe grătar când este gata pe o parte. Iar pe cealaltă parte nu se ţine la prăjit la fel de mult, pentru că se usucă. La fel ca la clătite, a doua parte a fripturii se ţine doar până se rumeneşte puţin, iar furculiţa înfiptă în carne intră uşor lăsând ceva zeamă în interior. Eu în acel moment pun bucata de carne într-un castronel şi imediat acopăr cu un capac. După 5-10 minute o pun în farfurie ca să fie mâncată. Astfel iese fragedă, zemoasă dar şi bine făcută în acelaşi timp.

Acum sosul de prune se face în diverse moduri, mai picant, mai aromat, fiecare după gust. Eu am pregătit un sos mai simplu, dulce acrişor şi foarte puţin picant. Se pun în tigaie 2 linguri de ulei la încălzit, apoi o ceapă mică-mică tocată (eu am tăiat-o rondele), usturoi tocat foarte mărunt, după gust. Acestea se sotează câteva minute apoi se adaugă 3 linguri pline de gem de prune şi o lingură de oţet (balsamic, de preferinţă). Se omogenizează bine sosul şi se lasă să dea câteva clocote la foc redus preţ de 1-2 minute. La urmă se adaugă şi alte mirodenii, precum piper, ghimbir, sau cuişoare, ori boabe de muştar, sau chiar chilli, boia de ardei iute, după dorința fiecăruia. Unii mai pun zahăr în sos, dacă mai consideră necesar - eu nu am mai pus.

Am "asamblat" mâncarea pe farfurie şi, cu toate că pregătisem nişte salată verde, sosul a substituit complet nevoia de salată. Sper să va placă dacă veţi pregăti acest cotlet la grătar cu wedges şi sos de prune, la fel de mult cum mi-a plăcut şi mie.

Poftă bună! :)