Patru mâncăruri pe care nu pun gura

Așadar azi nu vă propun o rețetă - și cu blogurile astea culinare, la un moment dat riști să te tot repeți; rețete sunt foarte multe, dar având în vedere că trebuie să gătești produsul respectiv și să-l mănânci, rămânând în zona ta de confort gustativ, arealul rețetarului unui blog culinar în mod invariabil se restrânge la un moment dat.

Așa că mi-am propus să vă spun despre ceea ce eu nu pot mânca, dar deloc-deloc. Cu toate acestea sunt convinsă să mulți dintre dv. vor saliva la vederea acestor preparate, pentru că ele sunt preferatele a multora dintre români. Dar probabil că la fel ca mine, sunt și persoane cărora exact unele mâncăruri sau deserturi foarte populare nu le plac. De exemplu am cunoscut pe cineva care nu putea mânca brânză de niciun fel. Ba chiar îmi amintesc și de o tânără care considera că legumele sunt un balast pentru organism și consuma doar carne și produse de origine animală. Firește, nu în acești ani în care a mânca sănătos include obligatoriu în meniu legumele și verdețurile, dar oricum, într-o vreme când yoga și, în consecință, alimentația mai vegană, dacă pot spune așa, lua amploare pe la noi.

Să revin la subiectul acestui articol. Ce mie nu-mi place și nici altuia nu ofer și de ce :) s-o luăm alfabetic.

- chișca sau caltaboșul. E ceva ce extrem de rar mai gust, după ce am dus la nas o felie și am constatat că are miros bun. Când eram copil, o femeie din vecini care se pricepea la a pregăti produse de Crăciun era chemată ori de câte ori se tăia vreun porc. Ai mei cumpărau porc an de an și, cu toate că taică-meu se pricepea și el la astfel de produse, tot era chemată vecina ca să ajute și să se termine treaba mai repede.
Ea făcea chișca și țin minte că întotdeauna ea era aceea care știa să curețe și să spele mațele porcului, dar, deși mațele pentru cârnați ieșeau curate bec și fără mirosuri neplăcute, cel de chișcă, oricât îl răzuia ea cu două crenguțe uscate de copac, tot aveau iz de fecale. Așa că eu nu mă puteam atinge de chișca aia puturoasă, mi-a rămas acel miros agățat de creier și de aceea când chiar aș gusta o feliuță de chișcă, o duc automat mai întâi la nas. Însă asta mi se întâmplă atât de rar, încât nici nu merită menționat :)

- julfa. Știți cu toții că julfa este acea prăjitură cu mult sos - așa o știu eu - care se face la Crăciun. Pe scurt, este un dulce dintr-un fel de foi din aluat nedospit umplute cu un sos mai consistent din semințe de cânepă. Acum se face cu nuci, dar când eram mică toată lumea o făcea cu cânepă. Taică-meu nu știa sau nu își bătea capul să facă așa ceva, dar era mare fan julfă și dădea la o rudă să-i facă. Mă tot îmbia și pe mine să gust, insista că e bună, am gustat și nu mi-a plăcut acea hoaspă de semințe care se simțea în gură și nici gustul nu mi s-a părut nemaipomenit. Dimpotrivă.
Dar nu ăsta e motivul pentru care chiar nu pun niciodată gura pe așa ceva și nici nu mă uit la prăjitura asta. Într-o zi am aflat că julfa se mai numește și pelincile Domnului. Ei, de atunci, eu în loc de prăjitură văd niște pelinci murdare de copil mic (sămânța de cânepă este închisă la culoare), și n-o să înțeleg niciodată de ce s-a dat o asemenea denumire, generatoare de imagini care provoacă silă, unui desert.

- mâncarea de urzici. Uneori mănânc, dacă am urzici, dar nu mă agit să caut sau să-mi cumpăr. Știu că este sănătos să mănânci așa ceva, dar urzicile frecate, așa se numesc pe la noi, sunt cremoase, lucioase și verzi, ca un găinaț proaspăt produs de anusul vreunui păsăret de curte. Deci pas și la mâncarea de urzici.

- ultimul este șoricul. Ce găsesc la el atât de mulți români, nu înțeleg. E ceva ca o gumă unsuroasă și de nemestecat. Nu-mi place nici crud nici fiert sau altfel. Pisicile mele nu-l mănâncă nici ele, deci... nu e bun! :) glumesc, nu știu de ce pisicile nu pun nici ele gura pe șoric, dar cert este că mie nu-mi place deloc.

Dar vouă, de curiozitate, de ce vă plac aceste produse? Dincolo de tradiție.

foto capturi de ecran de pe căutări google și de pe un grup facebook.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!